A su comintzu, in su Mesuevu

A su mamentu de sa derruta de s’Imperu Romanu de Otzidente, in su 476 p. C., sa Sardìnnia s’agataiat in manos de sos Vàndalos de Genserico, chi aian ocupadu s’ìsula dae su 456 a su 534. Su 13 de abrile de su matessi annu s’Imperadore Giustinianu at aclaradu sa Sardìnnia Provìntzia de sa Prefetura de Àfrica. Dae assora – e pro treghentos annos – sa Sardìnnia est abarrada Provìntzia de s’Imperu bizantinu

E in totu custu tempus ite limba si faeddaiat? E cale limba beniat impreada in s’iscritura?

B’at una chistione manna susu s’orìgine de su Sardu mesuevale

Roma at lassadu a s’istòria un’ìsula de cultura e de limba latina. Sos Vàndalos, in 80 annos, an fatu in tempus a lassare pagas imprentas, ma a su contràriu, sa cultura grega-bizantina at àpidu su tempus de lassare un’imprenta forte.

Su sardu chi connoschimus (comente s’italianu e sas àteras limbas neolatinas o romanzas) est una limba chi benit dae su Latinu vulgare. Sas limbas neolatinas comintzan a si fromare in Europa dae su de VI sèc. E finas a su de IX/X sèc., cando comintzan a nd’essire a pizu sos primos dochimentos in sos vulgares neolatinos.

Sos istudiosos sighin a cuntierrare susu s’impreu de sa limba in sa Sardìnnia bizantina: tzertos naran chi sa pressione de sa limba grega-bizantina apat fatu ismentigare abellu abellu su latinu e sos sardos apan sighidu a impreare sa limba faeddada chena iscrìere dochimentos de balore finas a su de XI sèc., cando sun torrados a leare cuntatos cun s’Otzidente latinu europeu. Àteros naran chi siat impossìbile chi in totu cussos annos apat lassadu iscritu nudda o gasi nudda: tantu est beru, a leare in cunsideru custa segunda teoria, sa Sardìnnia bizantina at bìvidu in d-una condissione de trilinguismu e de triglossia: in s’ìsula bivian paris su latinu, su gregu e su vulgare sardu. Sa limbas prus “artas” fin su gregu e su latinu e fin in cuncurrèntzia s’una cun s’àtera. Ma su vulgare sardu fit sa limba cumpresa e faeddada dae totus, e s’ipòtesi est ca:

“Il progressivo avanzamento sociale di una classe dirigente locale, in parte mista, e la sua progressiva integrazione nel sistema amministrativo, militare e politico bizantino dovrebbe aver comportato la progressiva elaborazione […] di una lingua di tale classe ai fini delle nuove funzioni. Si lascia supporre dunque una fase in cui il sardo avrebbe progressivamente affiancato il greco e il latino negli usi alti, a mano a mano espandendo il proprio spettro funzionale, fino ad elaborare una varietà alta idonea alle funzioni che poi in effetti assolse. In tal senso, il sardo potrebbe aver occupato lo spazio funzionale progressivamente lasciato libero dal greco”.

Ma su chi est de seguru, però, est chi: 1) sa limba vulgare sarda iscrita nd’essit a pizu de repente – pustis de chimbe sèculos de mudìmine (VI-X sec.) – giai fromada e impreada in dochimentos formales; 2) nd’essit a pizu paris cun sas suta-regiones guvernadas dae sos zùighes; 3) sun su latinu e su gregu chi si cunfroman a sa limba vulgare sarda, e no a s’imbesse.

In prus amus unu muntone de dochimentos (p.n. sas cartas bulladas pregonadas dae sos zùighes) chi aian una manera de iscrìere chi no est atesu dae cudda de sos paras benedetinos. Tantu est beru, chi in cussos annos, medas òrdines (Benedetinos de Montecassinu, Vitorinos de Marsìlia, Camaldolesos, Vallombrosanos, Cistercensos e g. s.) aian retzidu a s’indonu dae sos zùighes una cantidade manna de monastèrios, terrinos, rios, litos, pasturas, terrinos balbatados, impreu e godimentu de terrinos, binzas, teracos e pegos pro los cumbìnchere a bènnere in Sardìnnia. Un’àtera ipòtesi, ducas, chi s’azunghet a sas àteras, est chi sa zente chi ischiat iscrìere su vulgare sardu de su tempus, esseren iscrianos e cantzellieris imparados dae sos paras in s’arte de s’iscritura, chi torraian a iscrìere su chi intendian, in d-unu vulgare sardu chi cunsonaiat cun sa cultura de sos paras cassinesos.

Sa limba sarda si cumprit gasi 300 annos prima de sa limba italiana: una de sas primas limbas neolatinas de Europa. E fintzas in Sardìnnia, comente sutzedit in totu su mundu neolatinu, s’impreu de sa limba vulgare benit dae su bisonzu de iscrìere àutos e dochimentos chi serbian a sa cultura e sa pràtiga zurìdica.

A inghìriu de s’annu milli, cando sa dominassione bizantina est agabada, bidimus chi in Sardìnnia naschen istados soberanos: su prus antigu fit su Zuigadu de Càralis. Sos dochimentos de s’aministrassione sua sun, pro s’istoriografia ufitziale, sos iscritos prus antigos connotos finas a como.

Tzertu: non fin iscritos artìsticos, nen literàrios. Ma los leamus a esempru proite sun sos iscritos prus antigos in vulgare sardu e dat contu in modu craru e nòdidu de su chi fit sa limba iscrita de su tempus:

in vulgare campidanesu, o de cabu de zossu:

  • • sas Cartas bulladas de su Giùixi Orzoco-Torchitòriu (faci a su 1066-1074),
  • sa Carta a grafia arega allogada in s’Arcivu de Marsìllia (1089),
  • sas duas Cartas de achirimentu patrimoniali de Pàulu obispu de Sueddi (faci a su 1190-1200),
  • sa Carta de su priori Remundu de Santu Sadurru (1190-1206),
  • su Documentu scritu po sa paxi de Illelmu-Salùsiu IV de Casteddu e Ugo I de Bas-Serra de Arborea (1206),
  • sa Carta de su Giùixi Illelmu-Salùsiu (1211),
  • sa Carta de s’obispu Torchitòriu de Sueddi (1215),
  • sa Carta de Benedetta de Lacon (1225)

In vulgare arborensis, o de mesu:

  • sa Carta de pèrmuta intra de Torbenu e Antine d’Orrubu(1102),
  • sa Carta de renovatio donatzionis de Orzoco de Zori(1112-20),
  • su Condaghe de Santa Maria de Bonàrcado(1120/30-1146),
  • sa Carta de donatzioni de Barisoni de Arborea (1184),
  • sa Carta de donatzioni de Pedru de Arborea (1228),
  • sa Carta de Logu de Eleonora d’Arborea (1355-1376)

In vulgare logudoresu, o de cabesusu:

  • su Condaghe de Santu Pedru de Silki (1073-1180),
  • su Condaghe de Santu Nigola de Trullas (1113-1140),
  • su Condaghe de Santu Micheli de Salvennor (1000-1100),
  • sa Carta de donatzioni de Furatu de Gitil (1122),
  • su Condaghe de Santu Nenaldu de Bosove (1120-1173),
  • sa Carta de donatzioni de Antine (Gosantine) de Athen (1136),
  • sa Carta de rèvoca tributària po Montecassinu (1170),
  • sa Carta de cumpromissu intra de s’oberaju de Pisa e de s’obispu de Civita (1173),
  • is Statutus de Tàtari(1272),
  • is Statutus de Castelgenovese (1334-36)

Sos Condaghes

Sos Condaghes si meressin unu paràgrafu pro contu issoro, ca sun de importu mannu pro totu s’istòria, sa sotziologia e sa limba sarda, lean su nòmene dae su gregu-bizantinu Kontakion, chi fut su canneddu inue imboligaian sas pergamenas. Cun su tempus custu nòmene at comintzadu a inditare sos àutos zurìdicos e aministrativos cun còmporas, bèndidas, pèrmutas, sentèntzias, prenùssios, chi sos paras de meda cumbentos de Sardìnnia assentaian in sos registros issoro. Custos dochimentos nos premitin de abèrrere unu bracone mannu susu sa Sardìnnia zuigale e nos azuan a cumprèndere sa vida econòmica e sotziale de sa Sardìnnia finas a su sec. XVI e in prus sun de importu mannu pro sa connoschèntzia de s’orìgine de sa limba sarda.

Come desideri visualizzare il sito web ?

Comente lu cheres bìdere su zassu web?