In sos primos annos de su ‘500 naschen sas primas iscolas de gramàtica. In prus su cuntzìliu de Trento aiat apostivigadu chi preìderos e paras depian àere una cultura prus frima e trovuca.
Ma a cara a sa mitade de su sec. XVI, in d-una Sardìnnia pòbera, analfabeta, innorante, atzotada dae sa dominassione cadelanu-ispanniola, sachetada dae sa Contrarifroma tridentina, afrizida dae sas iscorrerias de sos saracinos, afachilada dae s’apeste, dae su colera e dae sas carestias – una Sardìnnia chi podiat intèndere dae atesu ebbia s’arrastu de su Rinaschimentu italianu – est in custa Sardìnnia chi comintzat a s’ischidare sa cussèntzia de su tempus coladu sou e s’artivesa de èssere sardos.
In custa pintura de s’ìsula, depimus nàrrere gràssias a s’abocadu casteddaju
“Sunt autem duæ præcipuæ in ea insula linguæ, una qua utuntur in ciuitatibus, et altera qua extra ciuitates. Oppidani loquuntur ferè lingua Hispanica, Tarraconensi seu Catalana, quam didicerunt ab Hispaniis, qui plerumque magistratum in eisdem gerunt civitatibus, alii uerò genuinam retinent Sardorum linguam”
Ma est acalaizu prus a trigadiu, cando in Sardìnnia comintzan a nàschere sos primos cullèzios e iscolas de sos Gesuitas, chi sa chistione de sa limba comintzat a nd’essire a pizu prus a forte. A sa fine de su sec. XVI su Cadalanu nd’essit limba de sa polìtica e de s’aministrassione; su Castillianu – sa limba de su re – nd’essit limba de sa cultura e de sa literadura. E su sardu? Su sardu a sa zente, postu a banda.
In custa situassione, unos de sos primos chi at dadu una manu de azudu a sa limba sarda est de tzertu su canòligu tataresu Gerolamo Araolla (1542 – 1615 ca) chi fundat una limba sarda poètica, cun su reminu de pònnere su sardu a su matessi livellu de s’ispanniolu e de s’italianu. Est de su 1597
In sos primos annos de su 1600 sos cullèzios de sos Gesuitas de Casteddu e de Tàtari nde sun pesados a Universidades e s’ispanniolu benit limba faeddada in sas universidades. Non su cadalanu, non s’italianu e prus pagu de totu su sardu.
In cussos annos, un’àtera frigura de importu mannu pro s’istùdiu de sa limba sarda est su preìderu orgolesu Zuanne Mateu Garipa (1580-1640). Impreande una bariedade tzentrale, in su 1627, iscriet su
“Las apo voltadas in Sardu menjus, qui non in atera limba pro amore dessu vulgu […] qui non tenjan bisonju de interprete pro bilas declarare, & tambene pro esser sa limba Sarda tantu bona, quantu participat dessa Latina, qui nexuna de quantas limbas si platican est tantu parente assa Latina formale quantu sa Sarda”.
Sa bidea sua, cun custu libereddu, fit cussa de azuare sas pitzocas de Baunei e de Triei, filicrèsias suas, a lèzere e a connòschere sa vida de sas santas e de sas vìrzines, exsemplos admirabiles, necessarios ad ogni sorte de persones, qui pretenden salvare sas animas insoro, chena s’intramèdiu de àteras limbas.
Giuanne Andria Simone Contini (Maracalagonis 1581-1647), connotu comente nòmene devotu de Salvador Vidal, nòmene chi aiat leadu cando fut intradu in s’Ordine religiosu de sos Minori Osservanti, e Pedru Pisurzi (Bantine-Pattada 1707–1796) sun ateras duas friguras de fundamentu po s’istoria de sa limba sarda. Ambos religiosos, sun bívidos in duos séculos lacanantes. Vidal a cara de sa fine de sa dominassione ispanniola, Pisurzi a s’abreschida de cussa sabàuda, a su comintzu de sa segunda italianisadura de sa Sardinnia (sa prima est de acolostiare in su tempus de sa dominassione pisana e genovese, in su Mesuevu de bàsciu). Vidal fut de su cabu de giosso, Pisurzi de su cabu de susu. Vidal si dat ite faghere po mustrare sa fidelidade mazore de su sardu a su latinu, in cunfrontu a sas ateras limbas romanzas. Pruscheàteru in cunfrontu a s’italianu e a s’ispanniolu. Mancari esserat de su cabu de giosso, Vidal iscriet in logudoresu puite pentzat chi cussa limba siat prus galàna e prus crara in cunfrontu de su campidanesu e chi diat aer perdidu sa fidelidade sua a su latinu pro more de essere cundida dae medas ateras limbas e divrescias culturas batidas a Casteddu cun s’anda e beni de su portu. Pisurzi bivet e iscriet in d-unu mamentu inue s’italianu chircat de si leare logu a su postu de su castiglianu chi, a parre sou, at sighire a essere sa limba pius de àlchida, chi at innerbiare “su logudoresu de sa cantones suas cun d’unu léssicu e patterns sintàticos medas bias isparidos e bennidos medas raros in su sardu de oe.” 11
Ma su primu istùdiu sistemàticu susu sa limba sarda lu depimus a Matteo Madao (o Madau, Otieri, 1723-1800). In su tribàlliu de Ripulimento della lingua sarda lavorato sopra la sua analogia colle due matrici lingue, la greca e la latina Madao assumat prus de 120.000 peràulas sardas chi segundu issu aian raighinas gregas e latinas, cun s’idea de mustrare cantu sa limba sarda esserat antigòria e cantu bisonzu aiat de àere unu còditze literàriu. In s’àteru lìberu de importu mannu de Madao, Le armonie de’ Sardi, s’autore faghet una chirca trovuca susu sa poesia e de su cantu populare in Sardìnnia. In d-unu mamentu istóricu inue sos Savoias chircaian de che ponner s’impreu de s’ispanniolu cun s’italianu – gràssias fintzas a sas faínas de sos gesuitas e de sos iscolòpios – agatamos Pedru Giuanne Cubeddu (Pattada 1749-1829), menzus connotu cun su nòmene de Padre Luca Cubeddu, pròpiu unu iscolòpiu, chi però in cussu tempus istòricu at sighidu a cumpònnere òberas in logudoresu, lende ispirassione dae sos clàssicos latinos e dae sa zente sua e chi nos at lassadu un’eredade chi nos at azuadu a afortigare s’identidade isulana cundinde sas fainas literàrias regionales finas a dies de oe. Ma su primu istudiosu chi proat a iscrìere sa prima gramàtica sarda est Pitzente Remundu Porru (Biddanoafranca, 1773-1836). Tantu est beru, in su 1811, iscriet Il saggio di grammatica sul dialetto sardo meridionale e in prus su Dizionariu sardui-talianu, chi a parre nostru mustrat de èssere sa prima anàlisi dialetològica de una bariedade de sa limba sarda. A coa de su XVIII sec. e a su comintzu de su XIX sa limba italiana leat sèmpere prus logu in sa vida de sos sardos.
E Porru iscriet custu tribàlliu “per agevolare in qualche modo a’ Sardi giovanetti lo studio della Toscana favella […] dal che speriamo ridondare un non mediocre giovamento alla scolaresca gioventù”.12 Duncas su chi cheriat mandare adenanti Porru fit cussu de impreare su sardu pro conduire sos sardos a sa limba italiana. Annos prus a tradu intopamos un’àtera frigura de importu mannu pro sa limba e sa cultura sarda. Su canòligu de Piaghe Zuanne Spano (1803-1878), òmine de cultura manna, comintzat a istudiare sa Sardìnnia mirènde-la pro mèdiu de milli lentes divressas: istòria, limba, archeologia, etnologia, glotologia e comintzat a pentzare a una limba sarda nassionale, cun fundamentu de sos dialetos logudoresos de cabu de susu.
In su 1840 pùbricat s’Ortografia nazionale sarda, ossia gramatica della lingua logudorese paragonata all’italiano e in su 1852 su Vocabolario italiano-sardo e sardo-italiano. Spano est unu de sos connoschidores prus mannos de sas bariedades de sa Sardìnnia proite andaiat dae bidda in bidda pro istudiare sos faeddos de su logu assumende cantidades mannas de materiale. In su 1840 at fatu fintzas una Carta della Sardegna secondo i suoi dialetti. Totu tribàllios fatos dae Spano chi sun istados pro annos meda puntos de atopu pro dialetòlogos e filòlogos de cussos tempos.
S’aerru chi at fatu su canòligu fut cuddu de no àere impreadu unu mètodu iscientìficu rigorosu. Andande adenanti cun su tempus, custa cosa at fatu pèrdere de balore su tribàlliu de Spano, ca in pagos annos fit coladu dae sa linguìstica diacrònica tedesca, chi nde fit essinde a pizu, cun d-unu mètodu filològicu pretzisu, chi est bènnidu puntu de apozu pro totu sos istudiosos de su tempus benidore.
Sos linguistas istòrico-cumparativos de sa limba sarda sun totu de s’iscola tedesca: Friedrich Diez (1794-1876), su fundadore de sa linguìstica romanza, at fatu de ghia pro su primu istùdiu istòricu-cumparativu susu de su sardu, sa tesi iscrita dae Nicolaus Delius(1813-1888) e presentada a Bonn in su 1866: “Il dialetto sardo del XIII secolo” (Der sardinisches Dialekt des XIII Jahrhunterts , Bonn: A. Marius).
Un’àtera faina de importu mannu est cussa de Gustav Hofmann “La parlata Logudorese e campidanese” (Die logudoresische und campidanesische Mundart, Marburg: R, Friedrich). Dae custu tribàlliu nd’essin a pizu àteros tribàllios de zudu, tantu chi Hofmann est cunsideradu dae totus su babbu mannu de sos tribàllios modernos de linguìstica istòrica sarda
Ma est cun
Àteros linguistas, glotòlogos, e dialetòlogos de importu pro sa limba sarda de su XX sec. fun: