Introdussione e sa chistione

In sos primos annos de su ‘500 naschen sas primas iscolas de gramàtica. In prus su cuntzìliu de Trento aiat apostivigadu chi preìderos e paras depian àere una cultura prus frima e trovuca.

Ma a cara a sa mitade de su sec. XVI, in d-una Sardìnnia pòbera, analfabeta, innorante, atzotada dae sa dominassione cadelanu-ispanniola, sachetada dae sa Contrarifroma tridentina, afrizida dae sas iscorrerias de sos saracinos, afachilada dae s’apeste, dae su colera e dae sas carestias – una Sardìnnia chi podiat intèndere dae atesu ebbia s’arrastu de su Rinaschimentu italianu – est in custa Sardìnnia chi comintzat a s’ischidare sa cussèntzia de su tempus coladu sou e s’artivesa de èssere sardos.

In custa pintura de s’ìsula, depimus nàrrere gràssias a s’abocadu casteddaju Sigismondo Arquer (1530-1571), pro àere remunidu cun fortza custos ideales, iscriende, in su 1550, pro sa Cosmographia Universalis de Sebastian Münster, una Sardiniae brevis historia et descriptio inue podimus agatare, pro cantu iscriet Eugenio Coseriu, su primu annotu sòtziu-linguìsticu de sa filologia romanza:

“Sunt autem duæ præcipuæ in ea insula linguæ, una qua utuntur in ciuitatibus, et altera qua extra ciuitates. Oppidani loquuntur ferè lingua Hispanica, Tarraconensi seu Catalana, quam didicerunt ab Hispaniis, qui plerumque magistratum in eisdem gerunt civitatibus, alii uerò genuinam retinent Sardorum linguam”

Ma est acalaizu prus a trigadiu, cando in Sardìnnia comintzan a nàschere sos primos cullèzios e iscolas de sos Gesuitas, chi sa chistione de sa limba comintzat a nd’essire a pizu prus a forte. A sa fine de su sec. XVI su Cadalanu nd’essit limba de sa polìtica e de s’aministrassione; su Castillianu – sa limba de su re – nd’essit limba de sa cultura e de sa literadura. E su sardu? Su sardu a sa zente, postu a banda.

In custa situassione, unos de sos primos chi at dadu una manu de azudu a sa limba sarda est de tzertu su canòligu tataresu Gerolamo Araolla (1542 – 1615 ca) chi fundat una limba sarda poètica, cun su reminu de pònnere su sardu a su matessi livellu de s’ispanniolu e de s’italianu. Est de su 1597 Rimas diversas spirituales, versos iscritos in sardu, italianu e ispanniolu. In sa dèdica de Araolla a don Blasco de Alagon, s’autore li presentat sas poesias cu s’isperu chi issu “tengiat cognitione de sa limba sarda comente tenet de sas de prus”, proite sa limba sarda est “lengua entre las otras muy hermosa/y tiene el curso de la grave inchado; bastit chi el linguaje siatben cortado”.

In sos primos annos de su 1600 sos cullèzios de sos Gesuitas de Casteddu e de Tàtari nde sun pesados a Universidades e s’ispanniolu benit limba faeddada in sas universidades. Non su cadalanu, non s’italianu e prus pagu de totu su sardu.

In cussos annos, un’àtera frigura de importu mannu pro s’istùdiu de sa limba sarda est su preìderu orgolesu Zuanne Mateu Garipa (1580-1640). Impreande una bariedade tzentrale, in su 1627, iscriet su Legendariu de Santas Virgines et Martires de Iesu Christu, traduidu in sardu dae s’italianu:

“Las apo voltadas in Sardu menjus, qui non in atera limba pro amore dessu vulgu […] qui non tenjan bisonju de interprete pro bilas declarare, & tambene pro esser sa limba Sarda tantu bona, quantu participat dessa Latina, qui nexuna de quantas limbas si platican est tantu parente assa Latina formale quantu sa Sarda”.

Sa bidea sua, cun custu libereddu, fit cussa de azuare sas pitzocas de Baunei e de Triei, filicrèsias suas, a lèzere e a connòschere sa vida de sas santas e de sas vìrzines, exsemplos admirabiles, necessarios ad ogni sorte de persones, qui pretenden salvare sas animas insoro, chena s’intramèdiu de àteras limbas.

Ma su primu istùdiu sistemàticu susu sa limba sarda lu depimus a Matteo Madao (o Madau, Otieri, 1723-1800). In su tribàlliu de Ripulimento della lingua sarda lavorato sopra la sua analogia colle due matrici lingue, la greca e la latina Madao assumat prus de 120.000 peràulas sardas chi segundu issu aian raighinas gregas e latinas, cun s’idea de mustrare cantu sa limba sarda esserat antigòria e cantu bisonzu aiat de àere unu còditze literàriu. In s’àteru liberu de importu mannu de Madao, Le armonie de’ Sardi, s’autore faghet una chirca trovuca susu sa poesia e de su cantu populare in Sardìnnia.

Ma su primu istudiosu chi proat a iscrìere sa prima gramàtica sarda est Pitzente Remundu Porru (Biddanoafranca, 1773-1836). Tantu est beru, in su 1811, iscriet Il saggio di grammatica sul dialetto sardo meridionale e in prus su Dizionariu sardu-italianu, chi a parre nostru mustrat de èssere sa prima anàlisi dialetològica de una bariedade de sa limba sarda. A coa de su XVIII e a su comintzu de su XIX sa limba italiana leat sèmpere prus logu in sa vida de sos sardos. E Porru iscriet custu tribàlliu

“per agevolare in qualche modo a’ Sardi giovanetti lo studio della Toscana favella […] dal che speriamo ridondare un non mediocre giovamento alla scolaresca gioventù”

, ducas su chi cheriat mandare addenanti Porru fit cussu de impreare su sardu pro conduire sos sardos a sa limba italiana.

Annos prus a tradu intopamos un’àtera frigura de importu mannu pro sa limba e sa cultura sarda. Su canòligu de Piaghe Zuanne Spano (1803-1878), òmine de cultura manna, comintzat a istudiare sa Sardìnnia mirènde-la pro mèdiu de milli lentes divressas: istòria, limba, archeologia, etnologia, glotologia e comintzat a pentzare a una limba sarda nassionale, cun fundamentu de sos dialetos logudoresos de cabu de susu. In su 1840 pùbricat s’Ortografia nazionale sarda, ossia gramatica della lingua logudorese paragonata all’italiano e in su 1852 su Vocabolario italiano-sardo e sardo-italiano. Spano est unu de sos connoschidores prus mannos de sas bariedades de sa Sardìnnia proite andaiat dae bidda in bidda pro istudiare sos faeddos de su logu assumende cantidades mannas de materiale. In su 1840 at fatu fintzas una Carta della Sardegna secondo i suoi dialetti. Totu tribàllios fatos dae Spano chi sun istados pro annos meda puntos de atopu pro dialetòlogos e filòlogos de cussos tempos. S’aerru chi at fatu su canòligu fut cuddu de no àere impreadu unu mètodu iscientìficu rigorosu. Andande addenanti cun su tempus, custa cosa at fatu pèrdere de balore su tribàlliu de Spano, ca in pagos annos fit coladu dae sa linguìstica diacrònica tedesca, chi nde fit essinde a pizu, cun d-unu mètodu filològicu pretzisu, chi est bènnidu puntu de apozu pro totu sos istudiosos de su tempus benidore.

Sos linguistas istòrico-cumparativos de sa limba sarda sun totu de s’iscola tedesca: Friedrich Diez (1794-1876), su fundadore de sa linguìstica romanza, at fatu de ghia pro su primu istùdiu istòricu-cumparativu susu de su sardu, sa tesi iscrita dae Nicolaus Delius(1813-1888) e presentada a Bonn in su 1866: “Il dialetto sardo del XIII secolo” (Der sardinisches Dialekt des XIII Jahrhunterts , Bonn: A. Marius).

Un’àtera faina de importu mannu est cussa de Gustav Hofmann “La parlata Logudorese e campidanese” (Die logudoresische und campidanesische Mundart, Marburg: R, Friedrich). Dae custu tribàlliu nd’essin a pizu àteros tribàllios de zudu, tantu chi Hofmann est cunsideradu dae totus su babbu mannu de sos tribàllios modernos de linguìstica istòrica sarda

Ma est cun Wilhelm Meyer Lübke (1861-1936), cun sa faina “ La conoscenza del logudorese antico” (Zur kenntnis des altlogudoresischen, Wien: Gerold’s Sohn, 1902), chi sa linguìstica istòricu-cumparativa arribat a si pesare a su puntu prus artu: custu romanista isvìtzeru, connoschidore mannu de su latinu vulgare e de totu sas bariedades neolatinas, dat balore e istùdiat s’isvilupu de sos fonemas de su sardu antigu.

Àteros linguistas, glotòlogos, e dialetòlogos de importu pro sa limba sarda de su XX sec. fun: Hugo Schuchardt (1842-1927), Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), Pier Enea Guarnerio (1854-1919), Max Leopold Wagner(1880-1962, v.), Ernst Gamillscheg (1887-1971), Gino Bottiglioni (1887-1963), Antonio Sanna (1918-1981), Massimo Pittau (1921-2019, v.) e Eduardo Blasco Ferrer (1956-2017, v.). Pro non fàghere parte lesa amus seberadu de non tènnere contu de sos istudiosos chi biven ancora.